Documentación
BOLETÍN DA REAL ACADEMIA GALEGA
ron fosilizados por efecto da fixación litúrxica, case consumada no século VIII. Non estamos, polo tanto, ante o orixinal dun texto libre coma a Peregrinatio de Exeria (século IV), os Commentaria in Apocalypsim do Beato de Liébana (s. VIII), ou a Passio Facundi et Primitivi (X), ou boa parte do Codex Calixtinus (XII). E, se en toda copia un amanuense está obrigado copiar con fidelidade, tratándose de códices litúrxicos que xogan coa validez do acto e que poden dar lugar a graves disputas teolóxicopolíticas, ten vedada toda intervención que vaia máis aló da caligrafía. O latín deste manuscrito, coherentemente, é o latín litúrxico do que non se aparta grande cousa. Ora ben, se na Vulgata de san Xerome, de onde proceden boa parte destes textos, está escrito haec, hora, hortamur, ostendam, patientia, e no noso manuscrito aparece hec, ora, ortamur, hostendam e pacientia, é que hai unha intervención consciente ou inconsciente do amanuense por efecto da pronuncia da súa época. É sabido que a reforma carolinxia, que dirixiu Alcuino, pretendía que a escola mantivese a norma inmune ó paso dos séculos, aínda que, dende o punto de vista fonético era compracente cos cambios operados na fala eclesiástica, porque o desexo de mantelo latín como lingua litúrxica tiña que ser compatible coas necesidades de comprensión segundo a constante doutrina bíblica, patrística e canónica35. E é que, como sinala o propio Bastardas (1960:279), sendo nesta época o latín unha lingua estrictamente aprendida, toda palabra latina, por culta que fose, era susceptible de padecer deformacións baixo a presión ambiental do romance xa relativamente ben definido nesta época36. Por iso na descrición do manuscrito debemos sinalar algunhas das súas peculiaridades gramaticais, ben entendido que todas elas se poden documentar nunha época anterior ó manuscrito e, mesmo, á fixación dos textos estrictamente bíblicolitúrxicos que contén. 4 . 1 Vocais e semivocais Fóra do único caso do e caudato (Ysaye profete) en 1,54 e que transcribo por ae, o normal é a monoptongación do ditongo ae en e: Egrotauit por aegrotauit (1,3), ezechie hec por Ezechiae haec (1,10), queso por quaeso (1,7), nostre por nostrae (1,43); iustitie por iustitiae (1,45 e 2,16), Celestis por Caelestis (1,46), Hec por Haec (1,54), querit por quaerit (1,57), que por quae (1,57 e 58), familie tue (2,6), celi por caeli (2,30). Esta monoptongación ten raíces case milenarias: xa nas paredes de Pompei (cidade sepultada polo Vesubio no 79 d.C.) aparecen escritas palabras como Emilio por Aemilio, e presta por praesta. A grafía e foi usual dende o s. III nas sílabas átonas (sancte por sanctae) e dende o IV nas tónicas (questor por quaestor). E a forza do cambio operado na fala era tal que, aínda que os técnicos seguían porfiando no século XII por manter na grafía o ditongo ae que xa desaparecera do uso oral do latín, a monoptongación aparece nos propios escritos deles polo menos dende o o X37. Polo tanto, aínda tratándose de textos fixados e sacralizados, a presión da fala impón nesta época a monoptongación mesmo gráfica; e, por coherencia, supoño que tamén a hai nas abreviaturas das mesmas e respectivas liñas:
285
Nº 362