BOLETÍN DA REAL ACADEMIA GALEGA
Documentación
nos nas diferentes escalas, distinguiu catro modos, fixou no tetragrama a exacta posición correlativa das notas agudas e graves, e tamén fixou a tesitura coas clave de ut (do) e de fa. Para máis, deulle nome ás notas, ó descubrir que o o himno de san Xoán Bautista Ut queant laxis, resonare fibris, mira gestorum, famuli tuorum, solve polluti, labii reatum, Sancte I oannes empezaba cada verso nunha nota cada vez máis alta da escala diatónica (coa excepción do derradeiro) e decidiu darlle a cada nota o nome que nese himno tiña a correspondente sílaba59. Aínda que Guido d'Arezzo non traballou sobre a nada, é innegable o mérito dos seus estudios teóricos porque lle permitiron crear un sistema que facía moito máis doada a lectura da música escrita e porque conseguiu que o papa Xoán XIX (10241033) se interesase por el, co que a difusión internacional foi moito máis rápida (SAULNIER 1995:113120). O resultado final é a convención universal da escritura musical, invento marabilloso que, coma o alfabeto, é simple, doado de aprender e eficaz e, por iso esta notación musical, como fixera o alfabeto coa literatura, permitiu fixalas creacións musicais humanas e provocou un espectacular desenvolvemento da música. Non debemos pensar, sen embargo, que todo foi instantaneamente positivo neste paso, consumado no século XI, da escrita neumática á diastemática. Porque, ben mirado, este cambio tivo inicialmente un efecto negativo: como dicían os druídas celtas, a escritura atrofia a memoria e, ó non cantar de memoria senón pola partitura, o canto perdeu expresividade; o que se gañou en precisión melódica perdeuse inicialmente en riqueza rítmica e expresiva; o expresivo canto gregoriano converteuse nun canto inexpresivo e acabou recibindo o nome de cantus planus. É dicir, a notación musical fixou pero, temporalmente, degradou a música litúrxica. E houbo que esperar ós traballos paleográficos e semiolóxicos dos frades de Solesmes60, iniciados no século XIX, para que a notación gregoriana acadase a perfección melódica e expresiva que ten hoxe. 6.2 Neumas que usa o noso manuscrito Para esta época non hai un cadro estándar de neumas, porque cambiaban no tempo e no espacio. O noso ms. xa usa case unha ducia e, tras esa aparencia inicial de que todos son puntos, a notación é xa abondo elaborada: hai, polo menos, punctum quadratum, punctum inclinatum, oriscus, quilisma, podatus, clivis, porrectus, torculus, podatus liquescens. Algunhas notas teñen unha forma peculiar: no pes/podatus o trazo vertical non une e está máis próximo da nota superior, máis pequena (cogitatum); o torculus semella a dúas cereixas case unidas; o clivis ten o trazo vertical do lado dereito e angulosa a nota superior; o quilisma ten unha forma que evoca unha corchea co trazo final pola esquerda; o porrectus (en pedem tuum) parece un ene maiúsculo. Hai mesmo un clivis liquescens que se fai cun trazo vertical pequeno e un bastón que o cobre sen tocalo (cogitatum). As notas des
Nº 362
292