Documentación
BOLETÍN DA REAL ACADEMIA GALEGA
pechouse no século VIII, e posteriormente só houbo imitacións, amplificacións, canto postgregoriano ou neogregoriano (SAULNIER 1995:98,111). Eses primeiros manuscritos que fixan os cantos só teñen a letra57. Era lóxico, porque durante varios séculos o canto gregoriano transmitiuse por tradición oral, os cantos aprendíanse de oído e cantábase de memoria. E así, no X aparece o primeiro libro de canto, o Cantatorium de Sankt Gallen (Suíza) (HOURLIER 1996:15), un sistema que, dando por suposto o coñecemento da melodía, indica o ritmo e mailos matices da expresión e non se preocupa tanto de marcalos intervalos (SAULNIER 1995:7): faino con signos (neumas) que indican o encadeamento dunhas notas con outras: son as chamadas notacións de neumas puros (SAULNIER 1995,117). Para que se entenda isto debemos lembrar que no canto gregoriano existe o melisma ou jubilus que é unha elaboración musical máis ou menos longa dunha sílaba, que ten moito parecido con certas elaboracións silábicas que aínda hoxe lles podemos oír ós cantaores flamencos, e que nos dous casos son producto dunha refinada técnica e da creatividade persoal do cantor (véxase o de offendas en 2,26; mille en 2,42). Establecer convencións que permitisen recordalos matices rítmicos e expresivos vinculados ó canto dun texto representou, polo tanto, un notable avance. Pero aquelas notas expresivas e rítmicas non lle permitían reproducila melodía a quen non a coñecía previamente. Por iso os musicólogos medievais seguiron teimando en buscar un sistema que o permitise58. No que hoxe son Italia e Francia foron aparecendo notacións que marcaban os intervalos con referencia primeiro á liña seca feita polo punzón (in sicco) e despois a outras liñas trazadas xa con tinta: son as notacións diastemáticas do leste de Francia (a notación lorena ou mesina) do centro, dende a Normandía a Lyon (a notación francesa), do noroeste (a notación bretona), do sudoeste e parte do surleste (a notación aquitana). Con estes primeiros intentos de notación musical, foise establecendo o hábito de escribilo texto de dúas en dúas liñas, deixando no medio unha en branco para situar nelas os neumas musicais. E, como os amanuenses, antes de escribiren, trazaban co punzón nos pergamiños unhas liñas horizontais e verticais para que o amanuense dispuxese proporcionadamente os carreiros, gardase as marxes e así facilitala caligrafía, a tal liña horizontal do punzón (tamén chamada de punta seca e visible nalgunha das fotos de Martiño Ferro) foise convertendo nunha referencia musical, pola que as notas máis agudas estaban por riba dela e as graves por baixo. Este principio de pauta era suficiente cando o amanuense se esmeraba en situala altura correlativa das notas, como acontece na notación aquitana, e cando a melodía non tiña moita amplitude. E, cando o ámbito da melodía mantiña fortes diferencias entre os agudos e os graves, empezóuselle a engadir outra liña. E aí é onde aparece a obra sistematizadora e xenial de Guido d'Arezzo (9951050?). A escala musical e o pentagrama van tradicionalmente unidos ó nome deste frade que estableceu a octava en sete sons fundamentais, definiu onde estaban situados os semito
291
Nº 362