Documentación
BOLETÍN DA REAL ACADEMIA GALEGA
testemuños de que esa innovación a fins do século IV xa está consolidada. Vale aquí canto dixen do cambio de ae> e . A. Traina cita o testemuño de Abon de Fleury, que no século X (morreu no ano 1004) estaba considerado un sabio na materia (magister famosissimus totius Franciae), e que dicía que ti+ vocal se pronunciaba ci e mesmo cunha certa sibilación, e de feito el ás veces xa escribe neses casos ci (enunciatur por enuntiatur): Ti semper enunciatur sono ci, si post illam in altera syllaba sequatur vocalis... Nunc autem cum quodam sibilo [c sonare videtur].. ut civis et coepi42. Nese mesmo século outros xa abertamente prescribían a grafía ci en palabras coma amicitia, avaricia, duricia, leticia e similares43. O feito de que propicius e pacientia sexan casos únicos neste manuscrito, no que en cambio hai palabras parellas nas que podía aparecelo mesmo fenómeno e non aparece: scientia, protectione (2,28), non fai máis que resaltar que, aínda que o amanuense copia un texto fixado e inmutable, a apertura da norma nesta época permite que ocasionalmente dubide e, polo tanto, esas dúbidas son cronoloxicamente significativas, porque o Humanismo volverá ó corsé gramatical clásico. ¿E en Galicia? Nos documentos latinos de Galicia propicius e pacientia documéntanse no XII e XIII: propicium (1103, 1107), propicio (1193) e propicii (1256); pacientia (1217) pacienti (1202, 1203, 1224, 1243, 1251, 1257, 1260, 1263), pacientibus (1265)44. En canto a grupos consonánticos, anotémola hipercorrección sedictionibus por seditionibus (2,13) e a ausencia de asimilación consonántica en conmorabitur (2,30) por commorabitur. 4.3 Morfosintaxe Existe tamén unha irregularidade morfolóxica, ó confundir un perfecto cun futuro: liberabit por liberauit (2,34), pero coido que non se pode tratar dun caso de betacismo hispánico, senón dunha asimilación por parte do amanuense con tódolos verbos que nos versos anteriores e posteriores están en futuro. Existe algunha irregularidade sintáctica: Qui habitat in adiutorium altissimi por in adiutorio (2,28) 4.4 Léxico Por último existe unha peculiaridade léxica: apropiabunt por appropinquabunt (2,44)45, o verbo clásico appropinquare/adpropinquare ten un equivalente no latín eclesiástico que é appropiare (BLAISE 1954:92)46. Pode ben ser unha errata do amanuense, porque en 1,19 ten apropinquant pero este valor xa o encontramos nun documento de Sobrado de mediados do século XII47: en calquera caso debemos anotar que nos dous casos simplifica as consoantes xeminadas, que, en xeral, este manuscrito conserva: occidente (1,29), offendas (2,48), ieiunasset (2,57); temptaretur (1,57).
287
Nº 362